Evolutia regulilor de joc

 

 

Raspandita pe intreg teritoriul locuit de romani, cu mult dincolo de hotarele tarii, oina a avut un numar mare de variante, in functie de epoca si zona, desi jocul in fond a fost acelasi. Prima descriere a jocului dateaza din anul 1875, gratie folcloristului A. Lambrior:

 

“Hoina se joaca intre mai multi baieti. Mai intai se aleg doi, care joaca mai bine, si se numesc baci; apoi ceilalti se prind in ceata unuia sau altuia dintre baci, dupa placul lor. Se pun doua semne departate unul de altul ca de trei prajini. Una din cete se oranduieste prin sorti la bataie si alta la pascare si se aseaza dupa vointa la unul din capetele departarii. Fiecare cetas bate mingea halita de baciul celei potrivnice, numai o data, si dupa ce a batut, sta gata sa fuga pana la semnul pascutului si se repede indata ce a vazut mingea batuta mai departe. Scaparea cetei de a nu cadea la pascut sta in ducerea pana la semnul de impotriva si intoarcere la locul lor, fara ca vreunul dintre acestia sa fie lovit cu mingea de vreun potrivnic.

 

Uneori ceata intreaga asteapta cele trei batai ale baciului: la cea dintai se duc, la a doua se intorc si la a treia, care-i si cea mai puternica, fuge baciul si se intoarce ... Asa merge inainte jocul pana cand cei de la pascut, sau prind mingea din cuc sau lovesc pe unul din cei mai slabuti la fuga si la paza ...”

 

Cativa ani mai tarziu, in 1888, G.I.Pitis imortalizeaza in Revista Noua o descriere amanuntita a jocului facuta de Mos Stan din Schei, asa cum se juca prin partile Brasovului, cu numele de-a lunga. Deosebirile sunt nesemnificative, cu exceptia denumirilor: se folosea termenul pila pentru minge, gaura pentru bataie, in afara pentru prindere, tel si semn pentru linia de fund si cea de bataie.

 

O alta descriere a jocului dateaza din anul 1893, consemnata de P. N. Papahagi-Vurduna in lucrarea “Jocuri copilaresti culese de la romanii din Macedonia”, in care in jocul denumit “Topa cu darea” se foloseau elemente de pasare, tintire si aparare din oina. Al. Copcescu publica in revista Educatiunea fizica, in 1894, descrierea unei variante a oinei, denumita ogoiul, in care nu se folosea bastonul – mingea fiind aruncata cu mana, iar jucatorii de la bataie aflati in alergare catre linia de fund se pot opri in 4-5 cercuri departate intre ele la 9-12 m, numite refugii, in care nu se mai poate trage in ei.

 

Similitudinile dintre aceste variante arhaice de oina si baseball-ul american sunt coplesitoare: mingea era servita pentru bataie (halita) de catre un adversar, denumit halitor, echivalentul pitcher-ului, servirea eronata in mod repetat fiind de asemenea penalizata; apoi exista un echivalent direct al postului de chetcher, denumit ajutor de halitor, iar deosebirea dintre refugiile ogoiului si bazele din baseball era doar de pozitionare – la ogoi in linie, iar la basebal in forma de patrat!

 

Existenta unei diversitati de variante locale de oina si-a pus amprenta la primul concurs scolar din 1899, cand echipele participante, venite din diferite zone ale tarii, practicau oina dupa regulile locale, desi ministerul tiparise si difuzase regulamentul de desfasurare a concursului. Din aceasta cauza, in timpul desfasurarii competitiei, arbitrii au avut de intampinat multe dificultati, fiecare conducator de echipa sustinand ca punctul sau de vedere in aplicarea regulamentului este cel just – ceea ce era firesc, pentru ca multora le era greu sa renunte la regulile pe care le cunosteau din copilarie si pe care le mostenisera din batrani.

 

Si totusi, raspandirea rapida a oinei si transformarea sa dintr-un joc copilaresc, practicat ocazional si neorganizat, intr-un sport national, s-a datorat uniformizarii regulilor de joc, initiata si sustinuta de Spiru Haret (ministru al invatamantului in perioadele 1897-1899, 1901-1904 si 1907-1910), precum si unui numar de modificari ulterioare, care i-au impus un caracter tot mai dinamic, mai cursiv si mai spectaculos.

 

Mentionam in continuare schimbarile de substanta produse in regulamentul de joc de-a lungul timpului:

 

-1898: jucatorii din aparare capata dreptul sa pareze mingea cu palmele, si astfel primesc un rol activ; jocul se intrerupe daca mingea este batuta peste marginile terenului, pana cand este adusa inapoi, pentru ca jucatorii de la bataie sa nu profite de aceasta intarziere si sa parcurga terenul fara riscul de a fi loviti;

-1903: acordarea de puncte (denumite suplimentare) pentru bataile peste linia de fund; introducerea “prinsului la mijloc” cand mingea este prinsa din bataie in suprafata de joc, ceea ce ofera sanse echipei de la prindere sa rupa ritmul si sa altereze tactica echipei de la bataie;

-1912: se introduc cercurile pentru pozitionarea jucatorilor de la prindere, formandu-se culoarele de ducere si de intoarcere;

-1950: se infiinteaza zona de trei-sferturi, se elimina postul de ajutor de halitor (echivalentul catcher-ului), se stabileste componenta echipei la 11 jucatori si se denumesc posturile de fundas si fruntas, se precizeaza ca o lovitura este valabila numai daca tragatorul a avut un picior in cerc sau in zona si se stabileste ca o repriza se incheie cand toti cei 11 jucatori de la bataie parcurg culoarele de ducere si de intoarcere, indiferent daca sunt loviti sau nu – la inceput echipele se schimbau de la bataie la prindere la primul jucator lovit;

-1955: servirea mingii nu se mai face de catre un adversar (halitor, echivalentul pitcher-ului), ci de catre un coechipier, inlaturand pentru totdeauna controversele ce rezultau din interpretarea diferita a modalitatii in care mingea a fost servita (in general, halitorul servea mingea la limita regulamentului pentru a impiedica pe adversar sa obtina puncte din bataie);

-1958: se modifica tehnologia de confectionare a mingii, folosindu-se 8 petice triunghiulare in loc de 4 felii, mingea de oina devenind astfel un produs artizanal unic in lume ca functionalitate, frumusete si simbolistica, si se stabilesc ritualurile de intrare in teren, de ocupare si de parasire a posturilor, de alegere a terenului si de salut la inceputul si la terminarea jocului – oina devine un simbol de traditie, solidaritate si disciplina auto-consimtita.

 

Se poate argumenta ca aceste schimbari au indepartat treptat oina de formele sale traditionale, alterand-o, sau ca au impins-o catre o izolare internationala, amputand posibilitatea implinirii idealului suprem al oricarui sportiv: victoria finala in calitate de reprezentant al tarii sale. Si aceasta cu atat mai mult cu cat oina “originala” ar fi putut avea acest potential, prin asemanarea de fond cu baseball-ul american (chiar invers, pentru a fi corecti), sportul care se impune din ce in ce mai mult la nivel mondial si care ofera mari sanse de afirmare sportiva, calatorie, mediatizare, glorie si, mai ales, de castig.

 

O analiza corecta impune sa evaluam si ce am castigat prin faptul oina nu a ramas impietrita in timp, de asemeni conditiile istorice in care acest fenomen s-a petrecut, precum si o comparatie cu modul in care au procedat alte popoare europene in situatii similare. Cateva dintre aspectele pozitive ale fenomenului ar putea fi urmatoarele si acordam fiecaruia libertatea de a acorda ponderi importantei acestora:

 

- inainte de a fi un sport de performanta, oina este un joc recreativ identitar; daca dorinta de afirmare internationala poate fi satisfacuta prin practicarea oricarui alt sport, practicarea oinei reprezinta un ritual ludic si gimnastic de exprimare a romanismului;

- comparatia directa dintre cele doua jocuri, prin dinamicitatea, spectaculozitatea si, mai ales, barbatia emanate, conduce la concluzia ca schimbarile suferite de oina sunt dovezi de inventivitate si progres sportiv;

- faptul ca oina a ramas inconfundabila a eliminat orice tentativa de disputa asupra paternitatii si chiar existentei acesteia - ne aflam astfel in postura confortabila in care ne putem imagina cu detasare scenarii despre cum ar fi fost altfel, iar unul dintre acestea era ca la inceputul mileniului trei, in timp ce romanii jucau frenetic baseball si excelau la nivel international, dictionarele sa mentioneze in dreptul cuvantului oina “joc arhaic disparut, probabil un precursor al baseball-ului”;

-mingea de oina este un simbol al romanilor, unica si frumoasa, si crearea ei este raspunsul ingeniozitatii mestesugarilor romani la cerinta continua de mingi performante;

 

Mingea de oina este un brand de tara!

 

Referitor la momentele istorice in care regulile de joc au fost modificate, putem mentiona ca acestea au fost perioade de puternica afirmare a identitatii si culturii nationale in intreaga Europa. Imbunatatirea continua a jocului a fost expresia unei manifestari neingradite a spiritului romanesc si printre putinele situatii in istoria noastra in care ne-am permis sa punem in practica versurile cantecului “... si-o mai fi si cum vrem noi”.

 

Mai sunt si alte popoare europene care au avut ambitia sa-si pastreze jocurile traditionale ca expresie a mandriei si identitatii, in pofida tentatiilor materialiste sau presiunilor mediatice defetiste. Iar daca unele dintre ele, cum ar fi irlandezii, galezii, francezii sau bascii, au si o continuitate a traditiei, nu putem sa nu privim admirativ la finlandezi care, la inceputul secolului XX, in plina expansiune a baseball-ului, au recreat din amintiri un joc foarte asemanator cu baseball-ul, care nu are nici o alta valenta in afara de aceea de a fi... jocul lor national!

 

Fenomenul a fost posibil si pentru ca industria reclamelor si globalizarea, implicit conditionarea materiala a jucatorilor, erau inexistente, astfel incat nu aparusera inca premisele pentru cumpararea sufletelor sportivilor. Copiii alegeau sa practice un sport, printre care si oina, fara a avea gandul la bani; sportivii jucau pentru echipa de care se simteau atasati, si nu erau considerati mercenari sau marfa; televiziunile si ziarele prezentau evenimentele sportive pentru semnificatia lor, si nu pentru vanzarea spatiului de reclama. A fost timpul cand spiritul sportiv si valorile olimpismului erau vii.