Pionieratul
Primul concurs organizat de oina a avut loc în anul 1893, cand primaria orasului Bucuresti a amenajat un teren special pentru oina La Sosea (in Piata Victoriei, unde astazi se afla Institutul Geologic Bucuresti).
In 9 mai 1899 s-a tinut la Bucuresti primul concurs scolar, desfasurat pe baza regulamentului realizat de Ministrul Invatamantului, sub conducerea lui Spiru Haret. La acesta au participat 18 scoli din capitala si din tara, iar locul I l-a ocupat echipa Liceului Nicolae Balcescu din Braila.
Din acest moment, practicarea jocului de oina incepe sa ia amploare, in principal datorita organizarii anuale a concursurilor scolare cu finale pe tara. Acestea au generat o adevarata emulatie nationala, care a si fost denumita "oino-manie": titlul de campion la oina devenise idealul elevilor si profesorilor de sport, iar competitia dintre licee s-a extins din mediul academic in terenul de joc, formandu-se rivalitati care pe parcursul anilor au devenit traditionale si emblematice.
Cresterea numarului practicantilor, ridicarea valorica a sportivilor si rafinarea tacticii jocului au inceput sa scoata la iveala contradictiile din regulamentul de joc si sa faca necesara perfectionarea acestuia. Drept urmare, Ministerul Invatamantului va organiza in 1902 si in anii urmatori comisii si dezbateri cu profesorii de educatie fizica, care au inlaturat progresiv contradictiile ivite, au imbunatatit regulile, au dinamizat jocul si l-au facut mai atractiv si mai usor de inteles.
Prima conferinta a profesorilor de gimnastica din tara, in care a fost abordata problema jocului de oina, s-a tinut in 21-24 aprilie 1904 la Liceul Gh. Lazar din Bucuresti si a fost prezidata de ministrul invatamantului, Spiru Haret.
Dupa castigarea primului titlu de catre Liceul Nicolae Balcescu din Braila, la urmatoarele doua concursuri anuale a devenit campioana echipa Liceului Mihai Viteazu din Bucuresti, iar urmatorul titlu a fost adjudecat de Liceul Matei Basarab, tot din Capitala.
1903 este primul an cand campionatul se desfasoara in afara Bucurestiului, anume la Braila, si este castigat de localnici, reprezentati de Liceul N. Balcescu, care vor repeta performanta si in anul urmator, la Buzau, in fata echipelor scolilor din Bucuresti, Buzau, Braila, Iasi, Craiova si Galati.
In 1905, concursul de oina s-a desfasurat la Campulung Muscel, victoria revenind elevilor Seminarului Central din Bucuresti, iar apoi echipei Scolii Normale din Campulung, echipa care intre anii 1906-1909 a dominat concursurile de oina pe tara, desfasurate la Bucuresti, Pitesti, Iasi si Galati.
In 1910, titlul se joaca la Barlad si este castigat la Scoala Normala din Galati, iar 1911 este primul an in care Liceul Gh. Lazar din Bucuresti reuseste sa se impuna, in finala desfasurata la Drobeta Turnu Severin.
Infiintarea Federatiei Societatilor Sportive din Romania (FSSR), in 1912, in a carei componenta intra si Comisia de oina, va sprijini aparitia cluburilor si asociatiilor sportive. Jocul s-a raspandit in randul tinerilor si a fost preluat si de Asociatiile de Gimnastica (de ex. Societatea "Tirul" din Capitala). Este o perioada de apogeu, jocul fiind mai putin practicat in anii urmatori, locul sau fiind preluat treptat de jocurile din import, elevii fiind atrasi mai cu seama de fotbal, atletism si rugby.
Campionatul national scolar a continuat sa se desfasoare anual, cu amploare diferita, chiar si in timpul primului razboi mondial. Cateva dintre liceele care au facut gloria oinei in perioada interbelica sunt: Seminarul Nifon (castigatoare de 6 ori), Liceul Gh. Lazar (de 3 ori), Seminarul Central (de 6 ori), Liceul Spiru Haret, Liceul Gh. Sincai, Liceul Matei Basarab, toate din Bucuresti, precum si Seminarul Veniamin din Iasi, Liceul de baieti din Bacau, Universitatea din Chisinau, iar finalele s-au desfasurat in toate zonele tarii: Timisoara, Iasi, Bucuresti, Cluj, Galati, Oradea, Chisinau, Buzau, Cernauti etc.
Comisia de oina a FSSR, reinfiintata in 1923, se preocupa de raspandirea jocului de oina si in afara mediului scolar, in cluburile si societatile sportive ale vremii. Astfel, in 1924, Societatea "Turda" organizeaza o competitie rezervata doar cluburilor, iar FSSR va patrona primul Campionat roman de oina intercluburi, la care vor participa 22 de echipe. Campioana a fost echipa Bucurestiului.
In 1925, campionatul regiunii Bucuresti va fi disputat doar de trei echipe, din care se va detasa invingatoare echipa "Izvor Sport".
In anul 1926, campionatul se va desfasura doar in regionala Bucuresti.
In 1927 concursurile regionale au loc in mai multe centre de invatamant (Iasi, Galati, Pitesti si Turnu Severin). In Capitala se inscriu 15 scoli, iar finala, disputata la Turnu Severin, va fi castigata de echipa Seminarului Central din Bucuresti.
In 1928 vor avea loc campionate regionale numai in Bucuresti, Craiova si Iasi, fara faza finala pe tara. In acelasi an se initiaza o competitie la Bolintinul din Deal, in dorinta de a stimula practicarea jocului de oina in regiunile din jurul Bucurestiului. Desi se va disputa anual, ea nu va avea efectul scontat. De altfel, va disparea în anul 1932.
In anul 1932 s-a infiintat Federatia Romana de Oina, care va avea o existenta efemera. Problema reaparitiei ei se va pune in 1937, dar activitatea fiind slaba pentru a justifica crearea unei federatii distincte, oina va fi anexata Federatiei de Gimnastica.
In Adunarea Generala a UFSR, din martie 1937, maiorul I. Dimancescu, un inflacarat animator al jocului de oina in armata, propune reinfiintarea federatiei de oina. Dar Grigore Plagino - presedintele UFSR, a propus incadrarea oinei în Federatia de Gimnastica, astfel ca in 1942 va exista o "Federatie de Gimnastica si Oina".
Teroarea dictaturii regale si tragedia dezmembrarii tarii, urmata de cea a razboiului, au asternut tacerea peste competitiile de oina incepand din 1939, pana in 1945. Dupa razboi au existat cateva incercari firave de revigorare a activitatii oinistice, manifestate prin organizarea unor competitii locale si de mica anvergura intre scoli, insa noua conducere politica a tarii avea o cu totul alta viziune asupra miscarii sportive, unde oinei i se rezervase un loc special. Perioada de pionierat era incheiata.
Acest material a fost realizat cu informatii din urmatoarele lucrari:
Oina-Trecut si Prezent, A. Rafailescu si C. Iancu
Oina, A.Rafailescu si C. Opritescu
Istoria sportului romanesc in date, N. Postolache si M. Postolache
Traditiile sportive ale romanilor, N. Postolache
O viata in slujba unei pasiuni, Andrei Ursu
Enciclopedia Sportului Romanesc
